Dylan trece la chitara electrică, iar lumea artistică îl urmează.
Highway 61 Revisited
Bob Dylan
14
„I need a dump truck, mama, to unload my head” („Și-mi trebuie o basculantă, mamă, pentru ce-am în cap”), strigă Bob Dylan pe la mijlocul albumului său revelator din 1965. Dylan, desemnat neoficial „Poeta laureatus” al tineretului și vocea sarcastică a unei contraculturi emergente, avea multe pe cap. După revenirea dintr-un amețitor turneu britanic în mai 1965, artistul era epuizat, căci lansase cinci albume în doar trei ani. Rămăsese oare acesta fără lucruri de spus sau fără dorința de a se exprima?
„E vorba de această tranziție... către statutul de star rock și fix acel moment în care faci ceva puțin diferit, atât cât să-i enervezi pe oameni.”
Ondara
În aceste nouă melodii, Dylan mărturisește că s-a săturat de tot: de barbaria omenirii pe „Just Like Tom Thumb’s Blues”, de superficialitatea lumii bune pe „Ballad of a Thin Man”, de încrengăturile și înțepăturile inimii pe „It Takes a Lot to Laugh, It Takes a Train to Cry”. În timp ce războiul din Vietnam se întețea, țara se zbătea, iar Dylan se lupta cu noul său statut, aceste imagini surprind o minte suprasolicitată care sublimează în melodii spectacolul experienței umane. Asta le-a oferit ascultătorilor ceva de care să se agațe, pe măsură ce limbajul și peisajul rock se schimbau în timp real, în mare parte și grație albumului Highway 61 Revisited.