Un dublu album curajos și experimental, încărcat de conotații politice și care a devenit mai mare decât mișcarea punk.
London Calling
The Clash
35
Chiar dacă primele două albume ale trupei The Clash au fost remarcabile, acestea se bazau pe un stil de punk care în anul 1979 începea să pară puțin limitat și chiar retrograd. Instalați într-un spațiu provizoriu de repetiții, învecinat cu un atelier auto, membrii trupei au început să repete coveruri în stiluri aparent din afara zonei lor de confort: reggae, soul, rockabilly, pub rock. London Calling nu doar că a înlocuit concizia stilistică cu experimentarea, ci a marcat și momentul în care The Clash a devenit mai mare decât mișcarea punk.
Ceea ce a fost și încă este remarcabil la London Calling nu e doar amploarea stilurilor și temelor abordate, ci și naturalețea cu care trupa și le asumă. Sunt grei („Death or Glory”, „Hateful”), sunt lejeri („Revolution Rock”, „Lover’s Rock”), cântă despre conflictele din spațiul public („Clampdown”) și despre relațiile personale („Train in Vain” a lui Mick Jones) susținând vechiul adevăr că viețile noastre interioare sunt întotdeauna produse ale realităților noastre exterioare. Ceea ce odinioară fusese prezentat ca o luptă locală (puști englezi, albi și săraci căutând un viitor în fața perspectivelor tot mai sumbre) a devenit o chestiune internațională, reflectând soarta oamenilor din clasa muncitoare, baladele omului de rând.