Un clasic întunecat și neclintit care a readus un simț de pericol în muzica rock.
Appetite for Destruction
Guns N' Roses
52
Nu e vorba doar despre faptul că albumul remarcabil de debut al trupei Guns N' Roses din 1987 e întunecat, ci despre faptul că acesta nu se îndepărtează niciodată de la intensitatea sa deplină, indiferent cât de sumbră ar fi ea. Versurile despre droguri nu vorbesc despre plăcere, ci despre a-ți pierde cunoștința („Mr. Brownstone”, „Nightrain”). Melodiile despre sex nu pun mult preț pe actul fizic, ci mai degrabă pe puterea care vine odată cu acesta („Anything Goes”). Când trupa îți oferă un imn, acesta e pe un fundal al mizeriei și suferinței („Paradise City”). Iar atunci când îți oferă o baladă, aceasta vine cu sentimentul paranoic că nimic atât de pur n-ar putea fi cu adevărat real („Sweet Child o’ Mine”).
La vremea aceea, trupa era văzută ca un antidot la sunetul comercial al stilului pop-metal care domina topurile și posturile radio, fiind ceva similar cu The Rolling Stones, în raport cu trupele mai pop de la începutul anilor ’60. Însă Appetite nu doar că a egalat nivelul comercial al acelor trupe, ci practic le-a înlocuit, deschizând calea pentru un stil mai brut și, într-o anumită măsură, pregătind terenul pentru lovitura fatală a stilului grunge care avea să sosească câțiva ani mai târziu. Unele trupe conferă interpretării libere o senzație de eliberare. Guns N’ Roses a făcut-o să sune amenințător.
„Presupun că genul era hair metal sau ceva. Albumul ăsta mi s-a părut imediat că exista în afara acelei categorii. Am simțit că toate celelalte trupe încercau să-l reproducă.”
Pete Wentz