Apogeul mișcării neo-soul din anii ’90 și un melanj de inovație afro-americană.
Voodoo
D'Angelo
57
Când D’Angelo și-a lansat capodopera, Voodoo, la începutul secolului (și la cinci ani de la debutul său, Brown Sugar), a fost din prima evident că acesta a evitat temuta prăbușire a artiștilor în pragul celui de-al doilea album, transformându-se într-un muzician preocupat atât de omagierea trecutului, cât și de urmarea impulsurilor sale artistice. La acea vreme, mișcarea neo-soul era o alternativă la stilul mai țipător al muzicii hip-hop și R&B din anii ’90, iar Voodoo a reprezentat apogeul său: un melanj de inovație afro-americană conținând blues, jazz, soul, funk și chiar gospel, condimentat cu spectrul complet al experienței omenești, de la disperare la extaz.
Pulsațiile albumului sunt suficient de profunde încât să te acapareze, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când piesele depășesc limita de șase minute. Să luăm ca exemplu cel mai recognoscibil single, „Untitled (How Does It Feel)” și felul în care ritmul său deliberat e asemănător cu seducția, ori cover-ul „Feel Like Makin’ Love”, după Roberta Flack. Fiecare dintre melodii are o atmosferă de comuniune, în timp ce instrumentele lucrează la fel de mult ca și falsetul electrizant al lui D’Angelo. Dacă Brown Sugar a fost o creație controlată, atunci Voodoo este o experimentare explozivă, care echilibrează improvizația lejeră cu precizia unui geniu bine antrenat.
„Există o lejeritate în producție, în aranjamentele muzicale, în interpretare. Nimic nu pare impus sau forțat. Totul are, pur și simplu, o grație pe care o ador”.
Sara Bareilles