În faza lor cea mai directă, Donald Fagen și Walter Becker au oferit lumii o capodoperă, plină de romantism tragic.
Aja
Steely Dan
73
Abordarea lui Donald Fagen și Walter Becker față de înregistrare a evoluat de la un grup fix de oameni care cântau un set de melodii de la un capăt la altul, la un proces fragmentat, în care încercau mai mulți instrumentiști pentru aceeași secțiune muzicală, până la găsirea unei combinații satisfăcătoare, pentru a o lua de la capăt pe următoarea piesă. Oricât de sofisticat ar fi fost procesul, Steely Dan n-a mai atins niciodată o directețe ca pe Aja. Aici, ai parte de R&B pe „Josie”, de un ritm țopăit pe „Black Cow” și de o veritabilă muzică dansantă pe „Peg”, mai degrabă decât o disertație despre aceasta.
„Steely Dan e trupa din spatele genului de melodie pe care o adori și nu știi cine cântă.”
Mayer Hawthorne
În ceața de coastă a muzicii pop californiene din anii '70, Fagen și Becker au părut mai mereu niște hipsteri intelectuali newyorkezi crescuți cu R&B și jazz. Dar Aja a fost prima dată când această identitate a reușit să transpară atât de clar în muzică. Și, deși există o mulțime de ipostaze de loc secund, niciun personaj n-a surprins romantismul tragic al lui Steely Dan ca tipul suburban din „Deacon Blues”, care visează să devină saxofonist, dar ajunge să se îmbete și să moară într-un accident de mașină. Da, e un inadaptat. Dar măcar credea în ceva.