Un amestec extrem și sumbru de zgomot industrial și pop, care a devenit un succes imens.
The Downward Spiral
Nine Inch Nails
74
Chiar și într-o perioadă când trupe precum Nirvana aveau șansa de a deveni faimoase, The Downward Spiral părea ceva extrem. Trent Reznor spunea despre cel de-al doilea LP al trupei Nine Inch Nails că e „o celebrare a autodistrugerii sub forma unui album conceptual care a reușit cumva să devină un hit mondial cu multiple discuri de platină”.
Inspirat de Iggy Pop, Lou Reed și trilogia berlineză a lui David Bowie, Spiral a dus muzica pop industrială de pe Pretty Hate Machine în direcții neașteptate, experimentând cu melodii de dragoste sentimentale („Piggy”), cu genuri precum disco sau soul („Closer”) și cu balade de o fragilitate atât de tulburătoare încât ascultarea lor pare aproape un act de voyeurism. Chiar și piese ce aduceau cu sunetul timpuriu al trupei, precum ritmurile sacadate de hardcore de pe „March of the Pigs”, sunt mult mai agresive aici, făcând ca momentele mai liniștite de pe album să pară și mai vlăguite.
Sound-ul albumului e la fel de contradictoriu, combinând digitalul cu analogul, colajele de sample-uri cu interpretările live și naturale. Dacă albumul are un moment definitoriu, acela e punctul culminant de pe „Closer”: un synth-funk mecanic ce face loc unui pian distorsionat și solitar. După Spiral, artiștii n-au mai trebuit să decidă dacă-și doresc să fie rockeri sau producători de muzică electronică; Reznor le-a unit pe ambele.