Împrăștiat dar direct, acesta e prototipul rockului acustic ce va urma, plin de deznădejde.
After the Gold Rush
Neil Young
81
After the Gold Rush e probabil primul album cu mai multe discuri de platină care a fost înregistrat într-un subsol, însă, la fel de important e faptul că sună ca atare. Young și-a stabilit stilul care l-a definit în următorii 50 și ceva de ani: intuitiv, direct, puțin împrăștiat, însă cu urechea plecată mereu la ceea ce păreau a fi adevăruri creative profunde. Când zvăpăiatul chitarist adolescent Nils Lofgren a refuzat cererea de a cânta la pian, spunând că nu știe, Young i-a răspuns că e grozav, fiindcă fix asta căuta.
Iar într-un moment în care optimismul anilor ’60 se risipea în realitățile Războiului din Vietnam și a dezastrelor ecologice, Young a făcut pasul, pentru care e și cunoscut, de a interacționa cu mediul său retrăgându-se într-un loc mai silențios și mai deznădăjduit („After the Gold Rush”), un ton care până la urmă i-a făcut posibili pe artiști precum Elliott Smith sau chiar Bon Iver. James Taylor și Joni Mitchell n-aveau decât să-și păstreze sofisticarea; Young își pusese-n cap să rimeze într-una „burning” cu „turning” și „fly” cu „sky”.
