Debutul prelatei muzicii punk a combinat insesizabil tradiționalismul cu radicalismul.
Horses
Patti Smith
83
În anumite privințe, Patti Smith a fost o tradiționalistă, inspirându-se din artiști precum Bob Dylan și Mick Jagger, precum și din muzica pop a anilor ’60. În alte privințe, a fost o radicală, dacă ținem cont de hotărârea și intensitatea modului în care a infuzat o incipientă și necizelată scenă artistică punk din centrul New Yorkului cu poezie și jazz, menționându-i chiar pe Rimbaud și Kerouac. Debutul său din 1975 (produs de John Cale de la The Velvet Underground) a încorporat toate aceste influențe și multe altele.
Magia albumului Horses constă în faptul că sunetul pare profund înrădăcinat în istoria muzicii rock, în timp ce încearcă să redea muzica așa cum nimeni n-a mai făcut-o. Așa că atunci când în adaptarea piesei „Gloria” a trupei Them, artista începe cu enunțul „Jesus died for somebody’s sins, but not mine”, o face ca să-ți amintească faptul că muzica rock e sunetul rebelilor. Iar când viziunile apocaliptice din „Land” te conduc către „Land of 1000 Dances”, inspirat din anii ’60, asta se întâmplă pentru că adolescenții exprimându-se prin intermediul corpului lor e în sine ceva sacru. Iar dacă în finalul melodiei „Birdland” Smith cântă doo-wop, e pentru că uneori cuvintele nu sunt îndeajuns.
„E acel stil extins, o platformă pentru recitare, modul în care cânta cu o trupă live. În acel sens, albumul e inovator până când aproape că estompează disciplina.”
Liz Phair