Apple Music: 100 cele mai bune albume

Aceasta este o imagine a copertei albumului „@@album Name@” de @@artist_name@@.

Nevermind

Nirvana

9

Un eveniment seismic în cultura pop, rămas în istorie prin furia, dar și inocența sa.

Chiar și acum, la ani de zile după ce i-ai simțit pentru prima dată tăișurile, refrenul piesei „Smells Like Teen Spirit” încă sună prea periculos, prea tare, prea urât, prea supărat pentru orice curent mainstream. Și totuși, piesa de deschidere de pe Nevermind nu a marcat doar o evoluție improbabilă pentru trioul din Seattle, ci a răvășit cultura pop în moduri pe care nu le-am mai văzut de atunci. Punkul a devenit pop, muzica grunge a devenit vernaculară la nivel global, zidurile industriei s-au dărâmat, iar solistul Kurt Cobain a fost consacrat drept vocea reticentă a unei generații care avea nevoie de catharsis, totul aparent peste noapte. Totuși, ceea ce face ca cel de-al doilea album al trupei Nirvana să fie special nu este furia, ci inocența sa. Pentru că, oricât de obsedant și coroziv poate fi adesea, nu e niciodată în detrimentul melodiei, al compoziției pieselor sau al umanismului.

Vechea gardă era încă în pe baricade, fiind notoriu faptul că atât Black Album, de la Metallica, cât și albumul în două volume Use Your Illusion, de la Guns N’ Roses’, au apărut la câteva săptămâni de la lansarea Nevermind. Și nu doar că Nevermind s-a vândut aproape la fel de bine ca celelalte două (pentru un scurt moment în 1992 a reușit chiar să înlocuiască Dangerous al lui Michael Jackson, devenind cel mai bine vândut album din Statele Unite), dar influența Nirvana s-a extins mult dincolo de aspectul pur economic, deschizând o cale pentru generații de artiști cu viziune de viitor, de la Radiohead, la Billie Eilish. Nu s-au prezentat niciodată drept zei ai muzicii rock, ci doar o trupă obișnuită (și extrem de sensibilă). Acolo unde odinioară stătea idolul în pantaloni de piele, acum se afla un feminist mândru, care țipa până își pierdea vocea („Territorial Pissings”). Acolo unde cândva era o baladă strălucitoare, acum se afla ceva fragil și nefinisat („Polly”, „Something in the Way”).

Angoasa trupei Nirvana nu se regăsea doar în versuri, ci și în modul de interpretare. Înțelepciunea și furia lui Cobain n-ar fi rezonat în acel mod revoluționar, dacă n-ar fi fost muzicalitatea sa și sensibilitățile pop care fac ca înțelepciunea și furia să fie mai ușor de digerat.